O seară magică la Cenaclul Meltenilor: observație de teren, în stare de agregare poetică

Suntem fermecați, ați văzut deja. Avem Puterea de a ne strecura nevăzuți peste tot unde e nevoie de o mărturie sinceră, nemachiată, venită direct din mijlocul vieții românești. Acolo unde curge berea, se nasc și ideile – fie ele strâmbe, geniale sau doar spuse tare ca să se audă omul pe sine.

Seara se așterne greu, ca o pătură electrică second-hand, peste rândul de mașini parcate cu botul în trecători. E miercuri. Dar aici, în fața scării C, timpul nu se măsoară în zile, ci în cutii de bere, în vizuinile motoarelor calde și în metafore pe șasiu.

Cu berile așezate pe capotele încă fierbinți…

… cu maieurile strânse pe umeri și burta la vedere, Cenaclul își deschide porțile nevăzute ale spiritului. Se pornește, desigur, cu discursul de deschidere:

— Bă, io vă zic sincer: trăim într-o dictatură fiscală de căcat. Ăștia ne jupoaie, ne sug cu taxele lor de căcat, ne trag curentu’ mai rău ca Electrica din 2003!

Răspunsurile curg, precum mustul pe bărbia unui politician corupt:

— E vina evreilor, bă! Evreii ăia conduc tot, mă, că știu să numere!
— Și ucrainenii, bă! Nu le mai ajunge căcatul lor? Ce, nu pot să tacă din gură?
— Rușii… bă, rușii au onoare. Când îți dau una, ți-o dau pe față.

Toți aprobă. S-a votat tacit. Rușii nu-s de căcat. E decizia oficială a Cenaclului.

Se creează tăcerea ritualică. Câteva guri de bere, apoi curge a doua parte: analiza macroeconomică spontană.

— Taxele, bă! Au băgat taxe pe tot. Pe mâncare, pe aer, pe dracu!
— Și ăștia din Guvern, ce fac? Bagă șișul în noi și râd!
— Evreii conduc, ucrainenii țipă, noi ne alegem cu praful. Rușii? Rușii joacă șah. Bravo lor!

Încuviințează toți, din ochi. BivolulTălâmb își scarpină gâtul, profund și tăcut. El nu vorbește des. Dar când o face, produce ecouri:

— Dacă nu mă lasă să trăiesc… nici io nu-i las să mă taxeze.

Aplauze tacite. Consens general. Se naște magia unei seri reușite.

Pe capota BMW-ului alb, luat cu eforturi mari și rate mici, ĂlaRasÎnCap deschide încă o doză.

Poezie scrisă pe capotă și din abisurile burții

După a doua bere, vine partea lirică. ManelistulExtrovertit ridică două degete și, fără avertisment, rostește:

Baladă pentru femeia care a plecat cu tot cu microunda

Te-ai dus cu toate cele, dar n-ai luat și aia,
Ai zis că viața noastră nu are alea-alea.
Da’ cum să fie altfel, când tu făceai mâncare
Și eu scriam un cântec de dor și nepăsare?

O liniște adâncă se așterne peste Loganuri. Chiar și adolescenții de pe bordură par impresionați. BivolulTălâmb dă din cap, încet. BurtosulTatuat trage un oftat artistic:

— Poezie bătrânească. Simți?

Din umbră, FrateFilosof, cu ochelari Ray-Ban fake și atitudine de șaman urban, rostește sentențios:

— Ideile vin din capotă. Acolo e… motorul.

Epifania sonoră: când ușile se deschid și se revarsă maneaua

Se face 22:36. Berea curge lent, dar reflexiv. Capotele devin mai calde decât trebuie. Discuțiile, mai profunde. Atmosfera – gravidă cu sensuri. Și atunci, se întâmplă momentul magic:

Se deschid simultan două uși de Skoda. Dinăuntru izbucnește o manea dulce, grea, catifelată și apăsătoare, cu versuri decupate parcă din Dostoievski exilat la Bragadiru:

„Toți mă vor la pământ, dar eu trag către lux! Că n-am tras la loz, frate, am tras la autobuz…
Și-acolo unde-i durere, trag pe suflet cu o bere.”

Timpul se oprește. BurtosulTatuat își apleacă fruntea. BivolulTălâmb, cu o cutie goală în mână, rostește:

— Bă… ăsta-i adevărul. Autobuzu’ vieții, nu trenul speranței.
— Lumea nu înțelege, bă, că maneaua e poezia celor care n-au avut timp să învețe altă poezie.

ManelistulExtrovertit se uită în zare și zice, cu gândul la o copilărie cu garnituri de aur pe televizor:

— Cine scrie versuri d-astea, bă, n-are nevoie de Nobel. Are blocul lui.

Și se lasă tăcerea. Maneaua curge în fundal. Se aud cuvintele „dujmanii mei”, „a plecat cu altul”, „frate de sânge” și „mi-am luat casă în Dubai”, toate într-un balans sacru.

Observații de fundal

Copiii aleargă printre capote, cu mingea pe care nimeni n-o mai vede după a patra bere. La un moment dat, mingea lovește capota unui Golf și declanșează alarma. Nimeni nu tresare. Face parte din ritual.

Femeile grupului discută despre rețete de încălzit șaorma fără să se usuce carnea. Un câine leșinat doarme lângă un cauciuc, simțindu-se, probabil, și el, parte din Cenaclu.

Noaptea se îngroașă peste scara blocului. Un bec pâlpâie. Peste tot – un parfum amestecat de spray auto, deodorant solid și aspirații înăbușite.

Drepturile Noastre: momentul de grație al unei națiuni ignorate

Ora 23:12. Cerul s-a scufundat în gri, iar lumina felinarului se reflectă într-o baltă de motorină ca într-un altar urban. S-a tăcut destul. E momentul în care vocile se înalță, nu pentru artă, nu pentru ritm, ci pentru Adevăr.

BivolulTălâmb e primul care îndrăznește. Nu se ridică, dar cuvintele lui capătă greutate și vibrație:

— Eu zic așa… dacă nu ne apărăm noi drepturile, n-o să le apere nimeni. Nici UE, nici ăia de sus. Și o să ajungem să cerem voie să respirăm. Vreți asta?

Tăcere. Nimeni nu vrea asta. Nici măcar pisica de pe portbagajul Audiului.

FrateFilosof își scoate ochelarii Ray-Ban cu rama crăpată și privește spre becul pâlpâitor ca spre o stea polară. Inspiră și rostește:

— Noi avem drepturi. Nu ne sunt date, sunt moștenite. Dreptul de a asculta ce muzică vrem. Dreptul de a sta pe bordură. Dreptul de a vorbi tare. Dreptul de a trăi cum ne place. Nu suntem niște numere într-un tabel. Suntem băieți crescuți cu becul stins și sufletul aprins!

Se aude un „așa, bă!” sincer, venit din zona Loganului cu boxe mari.

BurtosulTatuat, serios ca o instanță morală, completează:

— Avem dreptul la parcare, chiar dacă trotuarul e îngust. Dreptul la grătar în fața blocului, chiar dacă le pute nasul lor. Dreptul la manea. Da, bă, la manea! Aia nu e gălăgie. Aia e istorie pe note. Aia e sufletul nostru!

ManelistulExtrovertit, cu ochii umeziți de lumina telefonului și de ceva nedefinit în piept, izbucnește:

— Eu am fost amendat că am făcut o petrecere cu patru boxe JBL și doi mici pe grătar electric. Și știți ce le-am zis? Că nu pot să mă oprească să fiu cine sunt. Eu sunt român. Am crescut cu nea Vali Vijelie. Cu Adiță! Cu Salam!! Băăă, asta nu se dă jos cu amendă!

Un vuiet adânc se propagă printre capote. E consens. Nu trebuie supunere. Trebuie reacție.

FrateFilosof atinge cu două degete cutia de bere, ca un călugăr care atinge o relicvă, și murmură:

— Noi nu cerem multe. Cerem doar să fim lăsați în pace. Să trăim cum știm. Să futem cum avem poftă. Să parcăm unde putem. Să ascultăm ce ne trece prin boxe. Atât. Și dacă e nevoie, luptăm pentru asta! Ce-i, fă! Ce te uiți așa?!? C-am zis futem?!?

DAȚI-NE DREPTURILE ÎNAPOI, BĂ!

Aplauze. Pumni ridicați. Cutii de bere bătute una de alta. Un câine latră de undeva, solidar.

BurtosulTatuat plusează. Se adresează întregii vecinătăți:

• ADICĂĂĂĂĂĂ CE DREPT AI TU, BĂ, SĂ MĂ ÎNTREBI PE MINE CE DREPTURI AM? AI?

Și-atunci, în mijlocul acestei euforii civice, FrateFilosof scrie cu markerul, pe o bucată de carton scos din portbagaj:

Declarația Drepturilor Noastre
– Dreptul de a sta în fața blocului fără să fim alungați
– Dreptul de a asculta muzica noastră, nu a lor
– Dreptul de a fuma, de a bea, de a visa fără aprobare
– Dreptul de a fi noi, fără rușine
– Dreptul de a nu fi educați cu forța, căci viața ne-a educat deja
– Dreptul de a avea o părere și de a o spune tare, fără să fim corectați

BivolulTălâmb murmură:

— Dacă trebuie, ne facem partid.

Și ManelistulExtrovertit adaugă:

— Sau stat. Un stat pe trotuar, dar cu principii!

Ultima replică, rămasă agățată în aer, vine de la un băiat cu șlapi și borsetă peste umăr:

— Dacă nu ne recunosc drepturile, le revendicăm. Cu capota ridicată și boxele la maxim!

Final de sesiune poetică

La ora 23:48, după ultimele cutii și ultimele certuri despre ce înseamnă „stat paralel”, ManelistulExtrovertit propune:

— Bă, dacă tot suntem aici… zic să lăsăm ceva în urmă.

Și pe capota zgâriată a unei Kia roșii, scrie cu degetul:

„MUIE SISTEM”.

Membrii Cenaclului onorează apariția aforismului cu câte o râgâitură scurtă. Se îmbrățișează, frățește, și se târăsc fiecare spre peștera personală. Seara rămâne răcoroasă și, neîndoielnic, memorabilă.

Și totuși, ceva rămâne

Haiku-uri meltenești (astea se nasc prin rotație, după a cincea bere)

Trotuar blocat iar
Eu filosofez pe capotă
Și pisu’ vecinului.

Statul ne fură
Și banca ne ia părinții
Mai bag o bere.

Plouă cu gânduri
Și noi n-avem parbriz bun
Sufletul se aburește.

Haiku-uri din realitatea imediată

Trotuar dispărut
Mașini, capote, visări
Ambulanța claxonează.

Peștele la grătar,
La lumina telefonului.
Amor în parcare.

Taxa mă doare
Mai tare ca divorțul.
Dar tot cu drag beau.

Citate din gândirea liberă a Cenaclului:

• „Femeia e ca plafoniera: dacă nu luminează, schimb-o.”
• „N-ai carte? Nu-i nimic. Ai portbagaj.”
• „Viața e un ITP care se repetă mereu.”
• „Statul ne fură, bă! Dar și noi îl furăm… fiindcă e al nostru.”
• „Poezia adevărată se scrie cu vin, nu cu legea.”

• „Femeia e ca mașina: dacă n-o bagi la revizie, te lasă-n drum și fără număr.”
• „Viața e o benzinărie. Ori bagi, ori stai pe loc. Și tot e scump.”
• „Statul ne vrea proști, dar noi suntem doar sinceri.”Poate râdem. Poate ne înfiorăm. Poate îi judecăm.
  Dar adevărul e că poezia trăiește.
  Nu în cărți. Nu în academii.
  Ci acolo unde viața e scrisă pe inima goală, cu cicatrice pe piele și cu forța destinului ratat.

  Asta e poezia.
  Asta e viața.
  Și Cenaclul Meltenilor e, fără îndoială, ultimul bastion viu al literaturii aplicate.

Epilog cu spumă și revelații la capac

Când se duc trei-patru cutii și se mai aprinde câte-o țigară, nu mai e nimeni gol. Meltenii – deși nu s-ar numi niciodată așa – încep să se construiască unul pe celălalt, ca niște betoniere de metafore neterminate. Se completează. Se aprovizionează reciproc cu frustrări și soluții. Cu „ai dreptate, frate” și „n-ai cum, bă, să taci la așa ceva”. Nu e vorba de prietenie, ci de un fel de sinapsă colectivă: dintr-un creier comun și aburit se nasc gânduri mari, revolte tandre, principii de rezistență socială cu burta la bec.

Barierele creației

Fiecare bere desface o barieră. Fiecare metaforă, cât de caraghioasă, li se pare o revelație. Ei știu ce e viața, pentru că au trăit-o pe ritm de manea și cu lumina plafonierei aprinsă în parbriz. Știu cum e să pierzi, să te certe femeia, să rămâi fără job, să ți se ia carnetul, dar știu și cum e să te simți liber, cu spatele lipit de o capotă caldă și lumea la picioare, cât vezi cu ochii, între două sticle goale și-un câine leneș.

În mintea descătușată a Cenaclului nu există limite. Doar convingeri rotunde și adevăruri rostite cu voce de subsol. Acolo, pe trotuar, sub becul tremurat, se scrie o literatură care nu vrea premii, doar un like de la viață. Și poate o shaorma caldă.

Asta-i țara lor.
Asta-i poezia.
Și tot ce urmează e deja legendă.